Paul Lusztig, fiul cel mai mic al lui Moritz și al Gizellei Lusztig, s-a născut în Gyalu (astăzi Gilău, județul Cluj) în 1912. Povestea lui Paul a inspirat unul dintre ghizii audio de la Muzeon. Tatăl său, Moritz, era comerciant și producător de băuturi alcoolice, iar mama sa, Gizella, era casnică. Paul a început școala primară în Kolozsvár (astăzi Cluj), în 1917.

Până la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania a făcut parte din Ungaria și, în 1918, a fost unită cu România. Evreii maghiari au reușit parțial să se integreze în viața politică, socială și economică românească, însă au fost întâmpinați de curente și mișcări fasciste în România Mare. Totodată, evreii din Transilvania au fost implicați într-un conflict dintre culturile maghiară și română. Românii îi disprețuiau din cauza înclinației lor către cultura maghiară, iar maghiarii îi acuzau din cauza înclinației lor față de Stânga. Între timp, în România, în anii 1920, grupuri studențești antisemite au atacat evrei pe străzi, au distrus magazine evreiești și au incendiat sinagogi. Acțiunile agresive s-au repetat de mai multe ori, iar în Cluj aceste grupuri ilegale de studenți au fost închise de Universitatea din Cluj. Cu toate acestea, studenții vinovați nu au fost trași niciodată la răspundere.

În acest context dificil, Paul a reușit totuși să își continue studiile, pe care le-a finalizat în 1930. După aceea, a făcut trei ani de practică sub coordonarea lui dr. Tüköri Ármin, pentru a deveni stomatolog. Apoi, a lucrat ca tehnician dentar timp de un an și a studiat opt luni în Cehoslovacia. După ce s-a întors acasă, între 1932-1934, a continuat să lucreze ca tehnician dentar. Între timp, atacurile antisemite ale grupurilor de studenți au fost reluate, dar de data aceasta erau folosite arme și materiale explozive.

În 1934, la vârsta de 22 de ani, Paul a trebuit să-și întrerupă munca de tehnician dentar timp de un an și opt luni, pentru a intra în armată. În același an, antisemitismul a devenit politică de stat. Guvernul a introdus treptat diferite legi pentru excluderea și limitarea drepturilor evreilor în societate, economie și în alte domenii.

În perioada interbelică, mai multe țări din Europa au înființat servicii de muncă în interes național, din motive economice, sociopolitice și ideologice. Inițial, acest regim de muncă în interes național, în România, a fost inițiat de organizații patriotice și nu presupunea neapărat și discriminarea evreilor. Însă, în timp, au dobândit și o latură discriminatorie, după ce statul român a preluat responsabilitatea organizării serviciului de muncă obligatorie. Pentru evrei, asta a însemnat că li se interzicea să se mai înroleze în armată și erau chemați doar pentru muncă în folosul armatei, dar fără arme.

În 1936, Paul s-a întors din armată, a început o relație cu viitoarea sa soție, Erzsébet Mann, și a continuat să lucreze ca tehnician dentar până în 1938. Atunci, a fost recrutat timp de doi ani pentru muncă obligatorie în cadrul armatei române, în unități neînarmate și necombatante, în localitățile Ilba și Cicârlău. Din scrisorile pe care le-a trimis acasă, am putut să aflăm cum se simțea Paul acolo, prin ce trecea și cum avea o speranță continuă de a se întoarce acasă. Tabăra de muncă în care fusese Paul repartizat nu era foarte strictă. Putea să trimită și să primească scrisori săptămânal sau chiar mai des. Scrisorile primite de la logodnica sa, Erzsébet, îi serveau ca suport moral.

În 1940, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, care atunci era condusă de Miklós Horthy. În același an, Paul Lusztig a fost eliberat din tabăra de muncă obligatorie în folosul statului român și s-a reîntors în Kolozsvár (azi Cluj-Napoca), reluându-și profesia de tehnician dentar. După ce Ungaria a intrat în al Doilea Război Mondial, tineri evrei și creștini au fost recrutați în tabere de muncă obligatorie, distribuiți în nouă corpuri de armată. Munca obligatorie în Ungaria a fost înființată inițial pentru cetățenii comuniști, care se opuneau creștinismului conservator și nu erau considerați demni de încredere pentru a purta arme. Deoarece și evreii erau portretizați ca fiind simpatizanți ai ideologiei comuniste, nu au fost considerați potriviți pentru a purta arme. Așadar, au fost recrutați pentru muncă în folosul armatei, în detașamente de muncă dezarmate, împreună cu toți cetățenii maghiari care au împlinit 21 de ani și au fost clasificați drept neeligibili pentru serviciul militar. Însă, evreii erau ținuți separat de creștini și nu primeau uniforme, ci își purtau propria lor îmbrăcăminte de civili, dar cu banderole speciale, care să-i deosebească de restul deținuților.

Vilmos Nagy, noul Ministru al Apărării maghiar, a încercat să ușureze situația evreilor din taberele de muncă. A emis un decret secret, conform căruia evreii cu vârsta cuprinsă între 24 și 33 de ani trebuiau să fie recrutați pentru a-i înlocui pe evreii de peste 42 de ani, deoarece aceștia erau supuși unor munci foarte grele.

Prin urmare, Paul a fost recrutat pentru muncă obligatorie, dar de data aceasta pentru armata maghiară, în decembrie 1942, cu puțin timp după moartea mamei sale. A fost repartizat în unitatea 110/7, din batalionul X, cu sediul în Nagybánya (azi Baia Mare), și a muncit la Nagybánya, Felsőbánya (azi Baia Sprie) și Borsa (azi Borșa). Dintr-o adeverință eliberată de conducerea serviciului de muncă, aflăm că Paul a lucrat o vară fără încălțăminte, indiferent de condițiile de vreme, și i-a fost aprobată cererea pentru o pereche de tălpi de bocanci abia în octombrie. În perioada anotimpului rece, lipsa echipamentului adecvat ducea uneori și la decese.

Evreii aveau și anumite libertăți în detașamentul de muncă. De exemplu, puteau să comunice cu familia sau să primească pachete, cu aprobarea conducerii taberei de muncă, aveau dreptul la un rabin, iar din 1943, familiile muncitorilor au început să primească ajutoare financiare din partea statului. Când Imre Reviczky a devenit comandant al taberei, a oprit abuzurile față de evreii din tabără și a insistat să asculte personal cererile muncitorilor, pe care nu îi trata cu mai puțin respect decât pe soldați.

Detașamentul de muncă forțată 110/7, din care făcea partea și Paul, a fost mutat în noiembrie 1943 în Szentkirályszabadja, Ungaria. Construcția taberei a fost începută în 1942 și finalizată în 1944. Inițial, muncitorii locuiau în colibe construite din crengi de tufă, după care au fost mutați în buncăre de pământ, construite tot de ei, dar care nu-i apărau de bombardamentele aeriene. Scopul înființării taberei a fost pentru a construi un aeroport care să deservească localitatea Veszprém din Ungaria. În tabără se aflau și minori, de exemplu un copil de 15 ani, care a lucrat la construcția canalului de apă și electricitate. Condițiile de la Szentkirályszabadja au fost mult mai dure decât la Nagybánya. Paza taberei era asigurată de gardieni înarmați și câini de pază, iar din vara anului 1944, măsurile de securitate au fost sporite, ceea ce a îngreunat primirea scrisorilor și pachetelor în tabără. Familiile puteau să trimită pachete evreilor numai prin căi neoficiale, fără nicio garanție că pachetele vor ajunge la destinație. Aflăm dintr-o scrisoare trimisă de Andor Lusztig către Paul, că i-a trimis alimente și bani, dar nu era convins că vor ajunge la el.

Evreii aflați în detașamente de muncă primeau permisii în mod periodic, prin urmare din ianuarie până în februarie 1944, Paul s-a întors acasă pentru prima oară după un an de muncă obligatorie și fusese angajat ca tehnician dentar. În martie 1944, după întoarcerea lui Paul din permisie, prietena sa Erzsébet a încercat să-i ușureze situația în tabără sau chiar să rezolve întoarcerea lui acasă din motive de sănătate, însă cererile i-au fost respinse de către medicul-șef al taberei. Totuși, patru luni mai târziu, a fost transferat în serviciul de muncă ușoară, ca rezervist. Pentru Paul, încă de la început, principala metodă de a rezista psihic în cadrul detașamentului de muncă fusese credința în divinitate.

Intrarea trupelor germane în Ungaria a avut un impact serios asupra evreilor din sistemul de muncă obligatorie. În octombrie 1944, Ministerul Apărării din Ungaria a emis un nou ordin, care a avut repercusiuni nu numai asupra întregului sistemului de muncă, ci și asupra evenimentelor Holocaustului din Ungaria, punând la dispoziția autorităților germane 70 de detașamente de muncă obligatorie, sub formă de împrumut. Această decizie însă a dus la moartea multor evrei aflați în serviciul de muncă, fiind expuși la situații periculoase și maltratați cu brutalitate. Șase unități din Szentkirályszabadja fuseseră alocate armatei germane. Muncitorii din unitatea 110/7 au fost predați locotenentului din Sopron, căruia i s-a dat ordinul ori să-i transfere pe muncitori la trupele germane, ori să-i execute, însă el a refuzat. A salvat 360 de evrei din unitățile 110/16, 108/8 și 110/7 prin montarea semnelor de avertizare de febră tifoidă pe porțile unității, oprind soldații SS și maghiari să intre în tabără și salvând muncitorii de la transferul în armata germană sau chiar de la moarte. 

La sfârșitul anului 1944, Paul Lusztig (Pál) și alți doi muncitori au avut norocul să evadeze din unitatea 110/7 și au parcurs pe jos tot drumul spre casă de la Szentkirályszabadja la Cluj. Mâncare găseau pe câmpuri, însă nu aveau acces la apă curată. Cu toate acestea, odată, au găsit pe un câmp o coajă de pepene verde în care s-a adunat apa de ploaie, au putut să o bea. Fiind prinși la mijloc între trupele maghiare și germane, care luptau împotriva Aliaților, și neavând informații clare despre schimbările politice, Pál și ceilalți evadați s-au confruntat cu riscul de a fi prinși de forțele armatei maghiare și germane, dar și de armata română, care ajunsese deja în Ungaria. Paul și colegii săi, însă, au reușit să scape cu viață și în cele din urmă, au ajuns la Cluj. Din nefericire, a descoperit că doar jumătate din familia lui mai trăia.

Întoarcerea evreilor din taberele de muncă a fost dificilă, iar aceștia urmau să devină victime ale noului regim comunist din România, care nu era pregătit pentru reinserția socială a evreilor. Situația evreilor nu a devenit mai bună sub noul regim, fiindcă în perioada comunismului reacțiile antisemite au continuat. Din cauză că statul român învinuia regimul anterior pentru cele întâmplate în timpul războiului, despăgubirea evreilor deportați și sprijinul financiar, material și profesional au venit doar din partea unor asociații umanitare de solidaritate internaționale. Însă, majoritatea fondurilor au fost deturnate în folosul partidului comunist.

După ce s-a întors acasă, Paul a reușit să-și deschidă propriul său cabinet stomatologic în Gilău. Clinica a funcționat până în 1959, când autoritățile l-au obligat să o închidă și să lucreze în sectorul public. Procedura de angajare la clinica de stat s-a dovedit a fi foarte dificilă, deoarece administrația de sănătate publică nu s-a grăbit să-l angajeze după ce și-a închis clinica.

Paul însă nu a renunțat, deși a ajuns la capătul răbdărilor după o serie de corespondențe cu administrația locală începută deja din 1957. A luptat pentru drepturile sale și și-a expus întreaga situație într-o scrisoare adresată autorităților, declarând: „În ziua de 3 mai, am primit o înștiințare în care îmi comunică că nu pot fi încadrat. La întrebarea că de ce nu pot fi încadrat nu mi s-a dat nicio lămurire. Dacă a fost cauza respingerii că am avut cabinet particular, vă amintesc următoarele: din anul 1957 caut un post de tehnician dentar și nu găsesc. Și pentru că trebuia să trăiesc și eu, am rămas cu cabinetul până acum. […] Consider că dacă am fost obligat să închid cabinetul și eu am dreptul să îmi câștig o bucată de pâine ca și alți toți care au avut un cabinet.” Paul a fost nevoit să se lupte cu sistemul birocratic timp de aproximativ 5 ani înainte de a fi în sfârșit angajat în serviciul public sanitar.

În iarna anului 1945, Paul s-a căsătorit cu Erzsébet Mann, iar în iarna anului următor cei doi au avut o fiică, Ágnes, singurul lor copil. Din păcate, Paul a început să aibă probleme de sănătate în 1958, având nevoie periodic de tratamente balneare și fizioterapeutice și a fost internat la spital cu diabet zaharat în vara anului 1960. Totuși, după ce a fost în sfârșit angajat ca tehnician dentar la un spital public de adulți în Cluj, a reușit să lucreze acolo până când s-a pensionat, în 1973. Perioada petrecută în detașamentele de muncă forțată nu a rămas fără urmări, întrucât la data de 17 iunie 1970, la vârsta de 58 de ani, lui Paul Lusztig i s-a eliberat o adeverință medicală care atesta că suferă de retinită proliferativă posttraumatică, fiind un traumatism suferit în 1941, în timpul efectuării muncii forțate, reducându-i mult capacitatea de muncă. Însă, toate acestea l-au făcut un om puternic, curajos și harnic,, iar după război a reușit să-și refacă viața, să asigure un viitor mai bun familiei lui. Paul Lusztig a decedat în 1983.

Arhiva Familiei Lusztig © Muzeon.

Randolph L. Braham, The Politics of Genocide: The Holocaust in Hungary.

Randolph Braham, Genocide and Retribution: The Holocaust in Hungarian-Ruled Northern Transylvania.

Martin Gilbert, The Holocaust: A History of the Jews of Europe During the Second World War.

Walter Laqueur, The Holocaust Encyclopedia.

Randolph L. Braham, The Hungarian Labor Service System (1939-1945), coll. East European Monographs.

László Csősz, Attila Gidó, Excluși și exploatați: Munca obligatorie a evreilor din România și Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, coll. Studii de atelier. Cercetarea minorităților naționale din România.